joi, 30 martie 2017

Păzirea de nimic

O veche-nţelepciune ţărănească
Vede pe toate clare, potrivite,
Că de ai câini, să ai mai multe vite,
Altfel ei n-au pe cine să păzească.

De-i pus la orice stâlp de gard un câine,
Te poţi gândi să-i laşi să flămânzească?
Ai să ajungi nimic să-ţi prisosească,
N-ai să mai ai nici pentru tine pâine.

Şi-n curtea, cât va fi să-ţi fie, mare,
În care-ţi vei voi să ai gospodărie,
Cu mult prea multă pază, de-i pustie,
Pune-ţi gândirii semne de-ntrebare.

Cândva, bătrânul ce credea în pază
Mai mult decât în ce avea în casă,
Crezând că hoţii îi vor cade-n plasă,
S-a pus să-şi crească haita rea şi trează.

Câinii lătrau, făcându-şi datoria,
Atenţi mereu la orişice se mişcă,
Şi s-a lăsat cuprins de-a lor morişcă,
Uitând să-şi aibă-n griji gospodăria.

Nemaiavând pe cine să păzească,
Într-un târziu, de multă-nfometare,
Gardul l-au rupt, fugind în lumea mare,
Sătui de-aşa menire nefirească.

vineri, 24 martie 2017

Nălucire-n consonanțe

Încă mai dorm, încă-s purtat de vise,
O viaţă-ntreagă printr-un parc cu tei,
În zori, când mă închin, în paraclise
Voind să dau speranţei clar temei.

Din asfinţituri fără paranteze
Refac motivul carelor de foc,
Uitând principiale ipoteze
În marea-mi alergare spre noroc.

Mi-e inima un zbucium, o tornadă
Zdrobind mereu al clipei cer senin,
Iar ochii-ncep în umbre să se-ncreadă
Voind să-ţi vadă trupul tău divin.

În seri pustii, când marea-i captivantă,
Înot prin vis spre mult visatul mal,
Mereu sperând că ultima turnantă
Va fi-nceputul unui timp real.

Chipul ce încă-mi pare nălucire,
Mă îndoiesc de-al crede ca răspuns,
Pare a fi crâmpei de amintire,
În viitor, deja, de mult, ajuns.

Chip plămădit din rouă şi speranţă,
De adevărul timpului trăit,
Înnobilat de-a vieţii consonanţă,
Devine, zi de zi, mai mult dorit.

Dorinţa faptei creşte, reapare,
Ca o scânteie dintr-al vieţii scrum
Fior halucinat, reîncarnare,
Motiv de căutare şi de drum.

miercuri, 22 martie 2017

Puținul tot

Cuvintele acestea-s doar un pas
Din lungul drum ce, larg, ni s-a deschis,
Când din tăcere gândul ţi-ai retras
Şi te-ai dorit plutind pe val de vis.

Spusul, atât de simplu, mulţumesc,
Este şi el, un prag, uşor trecut
Înspre destinul nostru omenesc,
Nedesluşit, dar veşnic absolut.

Simplul cuvânt, rostit întâmplător,
Prin formă-şi are rol de clar consemn
Că va rămâne chiar nemuritor,
Învingător ca orişice îndemn.

Nici eu, cuvinte, multe nu mai am,
Într-unul doar cuprind un univers,
Chiar dacă la mai multe mă gândeam,
Îmi este clar că s-au pierdut din mers.

Cu gândul, neştiutul îl prevăd,
Dar n-am să pun nicicând pe el accent,
Că-n viitor cu mult mai multe văd,
Prin evidenţa-i fără precedent.

Tu-mi mulţumeşti, şi-mi spui, fără să vrei,
Cum pune-vom un pas în viitor,
Cum pune-vei pe-al nopţii prag temei,
Şi ţi-l vei şti, mereu, tot mai dator.

Mă simt, pe mai târziu, îndatorat,
Cu ceea ce de-acum îmi e ştiut,
Nu-ţi spun nimic... Mi-asum acest păcat,
Ca să-ţi trăieşti ai clipei absolut.

luni, 20 martie 2017

Zvonire de primăvară

De dimineaţă ştiu că vine seara
Şi azi se trece prea degrabă-n ieri,
Se simte că revine primăvara
Ce-nchide răni şi vindecă dureri.

Greu se-nţelege ce mistere leagă
Verdele crud al prea grăbitei ierbi
De marile zăpezi ce se reneagă
Şi înmulțirea paşilor de cerbi.

Îmi amintesc şi-acum de iarnă tristă,
Ce ziua şi-o trecea umblând prin ger,
Când mă-ntrebam, retoric, de există
Alb nesfârşit ori infinit mister.

Şi port în suflet vechiul caledar,
Care păstra o rânduială
Şi nu avea nicicum, nicicând habar,
Că cineva l-ar pune la-ndoială.

Abia acum simt rănile cum dor,
Văd clar că ziua trece, vine seara,
Şi-mi creşte umbra înfiorător,
De parcă vrea s-alunge primăvara.

Dar zilele tot cresc, se tot sporesc
Îşi tot adună muguri de lumină,
Zorii de zi se văd cum se grăbesc,
Dorindu-şi ziua, cât mai mult, senină.

Doar timpul dă nuanţelor statut
Şi vremii-i pune gând de rânduială,
Lasă-n trecut tot ce-i deja trecut,
Neacceptând lumeasca tânguială.

duminică, 19 martie 2017

Altceva acum

Gândindu-mă la tine iarăşi scriu,
Alambicate gânduri dau năvală,
Şi toate mă grăbesc să le transcriu,
Şi toate-mi cer, de fapte, socoteală.

Şi eu, şi ele, vrem un adăpost,
Ca să devină fapte împlinite,
Că, altfel, filozofic doar, au rost,
Dar nicidecum în forme explicite.

N-am cum să definesc acest tandem
Ce, argument fiind, delimitează,
Prezenţa ta, ca versuri de poem
Şi adevărul ce mereu primează.

Nu mi-ar ajunge, câte am de spus,
Nici nemurirea din eternitate,
Dar sunt un om şi nu-s deloc dispus
Să nu profit că tu îmi eşti de toate...

Aşa cum spun, mi te-ai ivit miracol,
Când viaţa îmi era fără motive
Şi dăruirea-ţi s-a făcut obstacol
Gândirii mele prea imperative.

Mi te-ai făcut o bornă de hotar,
Complementând o graniţă bizară,
Între prea multa-mi zbatere-n zadar
Şi risipirea-mi, fără dubii, clară.

Multe-am ştiut, acum altceva ştiu,
Mai mult decât principii şi doctrine,
Chiar am curaj, cu toţi să pun pariu.
Că-n Alfa şi Omega-s eu cu tine...

sâmbătă, 11 martie 2017

Reversul în non-sens

Te văd zâmbind, iubito, când mă-ncrunt
Şi viaţa-ncet, încet, mi-o întorci pe dos,
Nu-mi ei în calcul nici un amănunt,
Dar reproşezi că sunt cam furios.

Prea bine ştii cum este felul meu,
Gândesc în mod complex, axiomatic
Dar tot mă-ntrebi de nu îmi este greu
Să calculez extreme matematic...

Dar parte-a vieţii-mi eşti şi-ţi mulţumesc,
Şi zâmbetul ce-l ştiu un fapt mărunt
Mă face chiar mai mult să te iubesc
Destinul să-l trăiesc prin amănunt.

Am pariat de mult pe viaţa-n doi,
Şi-l tot câștig când mi te-mpotriveşti,
Cu tine-aş sta mereu şi, înapoi,
N-aş reveni din lumea de poveşti.

În lumea-aceea am intrat de mult,
De când idei de fapte ne eram
Şi izbăviţi de-al minţii greu tumult
Spre absolutul vieţii-naintam.

Cu tine primii paşi prin Cer i-am mers,
Cu mine ai trecut al nopţii prag,
Şi, motivând non-sensul de revers,
Puneai accent pe timpul cronofag.

De neodihna vieţii, vreau sau nu,
Prin neodihna nopţii mă conving,
Şi simt mereu că, dacă n-ai fi tu,
Mult prea puţine aş putea să-nving.

miercuri, 1 martie 2017

Dependent deopotrivă

Aştept, la telefon, să-mi dai de veste
Ceea ce crezi că-ţi sunt, ştiind ce sunt,
De-ţi sunt acelaşi tainic amănunt
Sau sunt deja o filă de poveste.

N-aş vrea să-ţi fiu o lacrimă străină,
Sau, pas pe prag lipsit de argument,
Dar nici un fel de inventat accent,
Numit, constant, motiv de mare vină.

Al lumii sunt prea simplul strop de rouă,
Un infinit enorm şi absolut,
Văzut de mulţi, mereu necunoscut,
Nemaidorit când cerurile plouă.

În mintea mea s-au cuibărit tenebre,
Urechea-mi pun pe fire şi le-ascult,
Aştept de-atâta timp, aştept de mult,
Cuprins de disperarea altor febre.

Sunt conştient, mi-e clară dependenţa,
Mi-o recunosc, îmi este vis şi chin,
Dar cum să neg, când cred, că pe deplin,
Fundamental, acut, îţi simt absenţa.

Tu dintr-odată-mi eşti, deopotrivă,
Motiv de teamă, gând înspre curaj,
Realitate crudă şi miraj,
Şi-n sânge, o prezenţă instinctivă.

La telefon aştept... Şi tot nu sună,
De insistenţa mea s-a deranjat,
N-aş vrea să cred că-ţi sună ocupat,
Ţi-ar fi o scuză, însă-i doar minciună.