Argumente și motive

De mult ţi-am spus... Vom merge mai departe,
Chiar dacă multă vreme a trecut,
Nu ne-am pierdut spre minus absolut,
Avem încă de scris a vieţii carte...

Ne tot vorbim de cele întâmplate,
Şi-ţi spun că tot ce-a fost a fost firesc,
Tu-mi spui c-ar trebui să mă grăbesc,
Că vieţii ne-avem multe refuzate.

Eu multe spun, tu nu prea vrei a spune,
Gândind că a te-ascunde-i înţelept,
Voind a şti de stau şi mai aştept
Sau mă retrag, cuprins de sfiiciune.

N-am limite, nu-mi caut argumente
Ca să-ţi găseşti motive să mă crezi,
Dar nu te las nicicând să-mi limitezi
Trăirile cu rol de fundamente.

Încă-ţi mai zic, direct şi fără teamă
Că uneori ţi-asumi un grav păcat
Şi te întorci de unde ai plecat,
Lăsând firescul neluat în seamă.

Pui preţ pe inventate amănunte
De care în poveşti ai auzit,
Neacceptând că mult te-ai rătăcit
Prin universul faptelor mărunte.

De mult ţi-am spus... Dar ţie nu-ţi convine,
Un trai ce azi îţi pare clandestin,
Că pasu-ţi e zadarnic fără mine,
Şi fără tine n-am nici eu destin.

Pun întrebări...

Pun întrebări mereu... Nu pot să tac...
Dar mult prea mult mă zbat cu o-ntrebare,
Şi cum mai mult, doar eu, nu pot să fac,
Gândul mi-l pun la mare încercare.

Atât de mulţi, din ţară, au plecat,
Puţini se mai gândesc să se întoarcă...
Oare cu toţi de ţară au uitat,
Sau doar dezamăgirea îi încearcă?

La mulţi le mor părinţii prea bătrâni,
Tot aşteptând venirea lor, la poartă,
Îngrijoraţi, ştiind că mulţi români
Sunt aruncaţi la margine de soartă.

Prin lume îşi duc viaţa, gârboviţi,
Muncind ce mulți nu vor să mai muncească
Cei ce-au plecat de-acasă sărăciţi,
Dorindu-şi viaţa cât mai omenească.

Pe-aici mai sunt puţini care-au rămas,
Încredinţaţi că ţara va renaşte,
Că nu-i destul un simplu parastas
Ca să putem trecutul recunoaşte.

N-a mai rămas nimic din tot ce-a fost,
Din ce în ce, mai greu ne este parcă,
Pe zi ce trece creşte-al vieţii cost
Şi ura, tot mai mult, ne este marcă.

Trăim un fel de vremuri de război,
Înfricoşaţi de ziua care-ncepe,
Şi ne trădăm pe noi, uitând de noi,
Alt adevăr nemaiputând percepe.

Mi-e tot mai greu să fiu indiferent,
Când vremea e atât de distonantă
Şi un absurd cu totul indecent
Se vrea a fi idee dominantă.

Pun întrebări mereu... Şi le tot pun,
Aştept, oricine vrea, să îmi răspundă,
Altfel, răspunsul, doar îl presupun,
Dar fără de cuprindere profundă.

Abandon de dependență

Iar m-am plimbat prin visele pierdute
Cu paşi mărunţi, dar, totuşi, îndrăzneţi,
Şi-am regăsit cărări destul bătute
Ce se-ntâlneau pe prag de dimineţi.

Am căutat să văd ce mă opreşte
Din hotărârea mea de-a nu fi drastic,
Şi-am înţeles că tot mă defineşte
Acelaşi sentiment nebun, fantastic.

Şi tot găsesc acea echivalenţă
Ce-mi dă motive să te port în vis,
Un fel de absolută imprudenţă,
Fără legalul lumilor permis.

Gustând licoarea buzelor încinse
M-am curăţat de-al falsului noroi,
Şi mi-am simţit dorinţele aprinse,
Sperând că timpul curge înapoi.

Am tot văzut că luna se coboară
Privindu-ne, când mersul ni-i la pas,
Şi tot arată că nicicum uşoară
Ne fi-va viaţa care ne-a rămas.

De multe ori abandonez prudenţa,
Şi mai alerg pe sensul interzis,
Tot încercând să-mi vindec dependenţa
De nopţile cu iz de Paradis.

Nu prea mai ştiu ce mi se potriveşte,
Doar drumul ştiu să-l tot bătătoresc,
Absența ta în ochi mi se citeşte,
Şi n-am de gând nimic să tăinuiesc.

Orizont pe rug

Azi mi-este orizontul mai restrâns,
Privirea prea puţine mai cuprinde,
Cu modul de-a trăi mereu constrâns,
O simt că vrea, tacit, a se deprinde.

Mă văd cuprins de-al neputinţei foc,
Şi ştiu că ard, dar încă nu-s cenuşă,
Chiar dacă, iarăşi, bat un pas pe loc,
Încă n-am timp de a tot sta pe tuşă.

În mult mai largul lumii orizont,
Cu prea puţina-i urmă de lumină,
Privirea mea mereu e un afront,
Că nu vrea amănunte să reţină.

Din toate câte sunt numite noi,
Puţine sunt firească noutate,
Dar, repede, nebunii sunt eroi
Spunându-ne că ei sunt buni la toate.

Chiar dacă orizontu-i infinit,
Nu am putere a-i mai da nuanţe,
Trecând de praguri, simt c-am obosit,
Şi n-am repere pentru noi speranţe.

Îmi este, clar, redus, tot mai redus,
Nu doar ca înţelesuri sau ca formă,
Ci prin principiul care l-a impus
Ca piedică ori cale de reformă.

Dar chiar şi-acest simbolic orizont
Mai are perspectivă verticală,
Îndeajuns fiindu-mi, unic front,
De-a evita pedeapsa capitală.

Şi-i recunosc menirea de-a fi rost
Al unui foc în stare să aprindă
Un rug, ce stins se pare a fi fost,
Ca nu cumva prea mult să se întindă.

Imposibila fugă

De-ai vrea să fugi, deja ţi-am spus, n-ai unde,
Nici nu ai cum altceva să alegi,
N-ai nici o cale să te poţi ascunde,
Nici adevărul nu mai poţi să-l negi.

Ţi-ai spus, de multe ori, că-ţi vrei plecarea
Oricum ar fi, visând spre nicăieri,
Că mult prea mare-ţi este disperarea
Trăind un azi mult diferit de ieri.

Ţi-am spus, deja, că-n tine focul arde,
Şi eşti un rug cu flăcări până-n cer,
Neacceptând idei capitularde,
Dorinţei dând nuanţe de mister.

Ai dat de veste, printre amănunte,
Despre ce-ai fost şi ce-ţi dorești a fi,
Despre urcuşul crestelor cărunte
Înspre-ntâlnirea zorilor de zi.

Am arătat, deja, că-mi sunt ştiute
Cele ce-ţi sunt ciudatele simţiri,
Şi-mi sunt la fel de bine cunoscute
Din viitorul altor amintiri.

M-ai învăţat să ştiu ce e cu tine
Din chiar puţinul ce, cam rar, mi-l spui,
Din cum alegi să crezi că va fi bine,
Când adevărul vrei să ţi-l supui.

Mi-am pus, deja, idei în ordonare,
Într-un model normal, dar recurent
Ca timpului să nu-i mai dai crezare
Când spune că-i un mare repetent.

De-aş vrea să taci, nu ţi-ai găsi motive,
Mi-ai spune când şi cum ai vrut să fugi,
Dar te-ar opri idei intempestive
Şi tot cu mine viaţa ţi-ai trăi.

Cuvinte nealese

Cu tine-am spus, în fel şi chip, cuvinte,
Nu mi-am găsit motiv să le aleg,
Am spus cam tot ce mi-a trecut prin minte,
Ca adevărul să îl ştii întreg.

Am spus de toate, multe-mi sunt uitate,
Chiar ţi-arătau că nu am nici un gând,
Din fantezii sau fapte întâmplate
Într-un cândva sau un real curând.

De reguli n-am putut să mai ţin seama,
Când totul se-ntâmpla în timp real
Şi nu-ncăpea în nici o formă teama,
Fiind, deopotrivă,luaţi de val.

Multe am spus din câte, niciodată,
Nu mi-a fost dat nici mie să le spun,
Ştiindu-te la fel de vinovată
Precum pe mine mă credeam nebun.

M-am învăţat, cu tine, să nu-mi pese
De-nvăţătura omului frustrat
Ce crede că doar vorbele alese
Arată cât e omul e curat.

Nu m-am oprit la minima idee
De-a-mi însuşi al lumii calapod,
De-a te minţi doar fiindcă eşti femeie
Şi viaţa-ţi e mereu un eşafod.

Ţi-am spus deschis, prin vorbele puţine
Ceea ce dat era să fie spus,
De multe ori mai repede ca tine,
Că, pentru noi, nimic nu e în plus.

Am spus cuvântul neaoş, româneşte,
Ştiind că dă realul înţeles
La ceea ce, prin fapte, se trăieşte
Şi vieţii-i pietruieşte drum ales.

Gândind la tine, tot nu am cuvinte
Culese dintr-un mediu elevat,
Sau, poate, nici nu vor să-mi vină-n minte,
Văzându-mă cu viaţa ocupat.

Dor de gust

Gustul ţi-l ştiu... şi-mi e atât de dor
Timpul să-l schimb din oră în secundă,
Să fiu pentru o clipă călător
Şi-apoi simţirea să ţi-o ştiu profundă...
Să te găsesc, uitând de orice gând,
Statornicindu-mi visul prin dorinţă,
Ca orice om, ales ori doar de rând,
Fiindu-mi, iar, motiv de stăruinţă.

Aş vrea să uit, când sunt prea obosit,
De orice-ar fi drept piedică lumească,
Ce caută să-mi spună că-s grăbit
Când vremii-i spun să nu mă rătăceacă.
Să-mi fie drum al cerurilor vad
Mânat de vântul crestelor semeţe
Ca să ajung şi-n nici un fel să cad
În decăderi ce-ar vrea să mă răsfeţe.

Din gust ne-am dat speranţa de-a-ndrăzni
A ne avea uitând de-ndepărtare,
Redobândind puterea de-a iubi
În contra decăderii în uitare.
Să dezrobim simţirea din orgolii,
Şi să avem încredere în ea,
Dând patului destinul de fotolii
Pe care noi să stăm cum ea ne vrea.

Cu multe lupt... cu timpu-i cel mai greu,
De multe ori îl văd că-mi râde-n faţă,
Oricât îl cert, el caută mereu
Să mai îmi fure câte-o zi din viaţă.
Îmi spune că-s habotnic şi vetust
Că tot luptând puţin voi câştiga,
Dar dor îmi e de tine, de-al tău gust,
Şi să mă guşti şi tu, oricât vei vrea.

Format de iarnă

Afară-i iarnă cum de mult n-a fost,
Plină de alb şi prea frumos de rece,
M-a derutat... nu ştiu ce se petrece,
Ştiu doar că toate se petrec cu rost.

A nins deja, nu se mai văd nici nori,
Nici vânt nu e să poată să-i aducă,
Cam toate-şi au un mare dor de ducă,
Şi-s plini de frig puţinii trecători.

Albul curat dă cerului contur,
Şi toţi copacii-s dornici de albire,
Simţindu-şi ca firească împlinire
Închiciuratul, efemer, sejur.

E ger, mi-e clar, dar încă mă mai tem,
Să spun că şi mai mult nu se mai poate,
Privesc tăcut, uimit, şi văd în toate
Un dar ceresc, heraldic şi suprem.

E-atât de alb tot ce se vede-n jur
De nu mai au nici umbrele hotare,
Găsindu-şi un motiv de dedublare,
Prea vinovate de un clar sperjur.

Se duce fumul liber înspre cer,
De sus, îşi face loc, să tot privească
Câmpul de alb ce-i gata să-nflorească
Simţind că toate se feresc de ger.

Albul e alb, de negăgăduit...
E iarnă... iarnă... fără de tăgadă,
Şi toate poartă haine de zăpadă,
Şi, în zăpadă toate-au adormit.

N-ai motiv...

N-ai motiv să-ți fie frică...

Tu îți spui că ai motiv,

Viața ni-i o carte scrisă,

totul e definitiv,

Noi, fugind de amănunte,

înspre un retoric sus,

Ne lăsăm vânduți căderii

și ajungerii-n apus.

Dincolo de-mpotrivire,

mult prea multe stau la rând,

Că orgoliul ne orbește,

pune vorbe mari în gând,

Prigonindu-ne trăirea,

ne ucidem cu-ntrebări

Și uităm în adormire

visul marilor chemări...

Tot vorbim de cele sfinte

și de multe-nvățături,

Însă dăm alte-nțelesuri

personalelor măsuri,

Mai tot timpu-n paranteze

punem cazul personal,

Dovedindu-i importanța

prin ieșirea din normal.

Crezi că ai mai mult ca alții,

așa zise bogății,

Viața crezi că le consumă

și preferi să te abții,

Vezi mereu, mereu, finalul,

ca și cum ar fi real,

Omițând că adevărul

niciodată nu-i banal.

N-ai motiv să-ți fie frică...

Multe însă poți să ai

Dacă nu-ți găsești puterea

de ați pune gându-n grai,

De-a trăi prin ce-i dat vieții

cum e dat, fără s-alegi,

Acceptând că unu-i drumul

și măsurile întregi.

Veste cu temei

Te tot aud spunându-mi o poveste
În care tu, în mod voit, lipsești,
De parcă te ferești să-mi dai de veste
Că-n vis te-alungi, fugind de tot ce ești.

Îmi spui despre mai multe, dintr-odată,
Negând că-n tine totul e dorit,
Și doar te-arăți, în vorbe, împăcată
Cu-n adevăr fardat și primenit.

Aud și văd, mi-e clar și nu mi-e teamă
Să înțeleg ce-mi dai de înțeles,
Mă mai prefac a nu te lua în seamă,
Doar ca să știi că nu prea ai succes.

Povestea ce mi-o spui e mult mai mare,
Ceea ce uiți, eu pot să-ți amintesc,
Și chiar de-și are semne de-ntrebare,
Răspuns îi e firescul omenesc.

N-am cum să cred, nu-mi ești necunoscută
Și, între noi, vorbind, nu poți să negi,
Că n-ai motive să te dai bătută,
Și că-ți dorești trăiri și nopți întregi.

Ți-ascuzi sub vorbe multe amănunte,
Din toate câte ție ți le vrei,
Și chiar de sunt, în felul lor, mărunte,
Speranței tale dau vădit temei.

De veste-mi dai, spunându-mi o poveste,
De ceva ce, curând, real va fi,
Ce va putea de-a pururi să conteste
Că nu ne-am fost miracol, zi de zi.

Se pierde ceva timp, dar nu și vreme,
Cât să nu-ți ai îndemn de răzgândiri,
Și nici să ai un gând de-a te mai teme
De valul unei noi, și mari, iubiri.

Va fi un miez de zi senin, fierbinte,
Și-un pat, ca mărturie, că noi doi,
Ne-am fost poveste fără de cuvinte,
Și goi, acestei vieți, ne-am dat pe noi.

Model de taină

De multe ori, pe coala de hârtie,
Oprind o clipă gândul călător,
Aș desena, nemaivoind a scrie,
Povestea mea, povestea tuturor.

Din mărturii de timp, demult, apuse
Se regăsesc eternele idei,
Ce s-au uitat, prin vremuri, a fi spuse,
Despre bărbați și chiar despre femei.

Azi multe însă stau, răstălmăcite,
Pe muchii de cuțit și de abis,
De interese-n taină ticluite
Ce trec firescu-n rolul de proscris.

Privită nu-n esență, ci în formă,
Și pusă-n parametri de tipar,
Schimbarea legii s-a numit reformă
De mult grăbită trecere-n zadar.

Dar chiar și-așa, tendința consecventă,
E doar un fard cu farmec efemer,
Ce vrea, prin cadențarea indecentă,
Să definească un absurd mister.

Povestea-i veche, numai lumea-i nouă,
Prin tălmăcire într-un sens invers,
Care împarte totul pe din două,
Și vrea să schimbe pasul după mers.

Trăirea însă nu-i o noutate,
Doar gându-i oarecum înșelător,
Poveștile, de-s vechi, ori noi, sunt toate
Un adevăr, firesc, înălțător.

Cântec șoptit, mereu fiind scânteia,
Ce prin ecou își vrea un alt răspuns,
Un basm de nemurire e femeia,
Și taină imposibil de pătruns.

Timp de nou

De când te știu, trecută-i multă vreme,
Au fost furtuni, și chiar a viscolit,
Ne-am rătăcit printre idei extreme,
Iar uneori de viață am fugit.

Drumul ți-a fost heraldica speranță,
De mult mai mult, de maxim absolut,
Și te-ai făcut model de cutezanță
Știind că nu-ți e totul cunoscut.

Ți-ai fost, urcând, mereu o altă treaptă,
Și drum deschis ți-ai fost și ți-ai dorit,
Durerea ți-ai lăsat-o plânsă-n șoaptă,
Mereu voind al vieții rost tihnit.

Acum te văd altfel, ca niciodată,
Cu orizontul pe dindouă frânt,
De plânsuri și tăcere însetată,
Admonestându-ți gândul de avânt.

Clar nu-ți mai e nimic din ce urmează,
Zorii de zi îți par venind târziu,
Și vezi cum timpul seara deformează,
Fiind, la miezul nopții cusurgiu.

E însă timpul să închizi o carte,
Să lași în urmă vremuri ce-au trecut,
Și orice-ar fi ia-ți drum spre mai departe,
Spre infinit, în sensul absolut.

Că timpu-i scurt și repede se trece,
Dacă-l aștepți rămâi în urma lui,
Și mai mereu cu viața se întrece
Ducând-o-nspre tărâmul nimănui.

Portret de muza

Marea sărută ţărmul ars de soare,
Eu te privesc, tăcut, din depărtare...
Dar tot spre sâni, mereu, ochii îmi cad
Mânat, spre ei, de ochii tăi de jad.

Când lumea te privește și se-ntreabă,
De ești, cumva, venită-n mare grabă,
Eu le răspund, șăgalinc, că ești trăiești,
În vise, în speranțe, și-n povești.

Mă duci mereu în lumea armoniei,
Ca să mă fac stindard al poeziei,
Și trupul tău devine lait-motiv,
De fapte și dorințe descriptiv.

Când somnul lin coboară peste gene,
Tu-mi spui despre povești cu Cosânzene,
Și îmi strecori idei mărețe-n suflet,
Voindu-mă purtat de-al șoaptei umblet.

Îmi dai, în miezul nopții, somn cu vise
Și întrebări cu nuanțări concis
Ce-n zori de zi deja devin răspuns,
Fireștii tălmăciri, îndeajuns.

Zorii de zi, cu dor de aventură,
Se-arată-a fi ai tăi dublă măsură,
Lăsându-mă să știu al lumii dor
Năbădăios, meschin, tulburător.

Munții se-nalță până înspre soare,
Ochii-mi privesc mereu spre depărtare,
Femeie ești, femeie te văd eu,
Muză îmi ești mereu, mereu, mereu...

Orizont de cer

Când cerul înnorat sărută marea
Val de furtuni se-avântă înspre mal,
Îl tot privesc uimit și-i simt mişcarea,
Foșnind mirific, mult prea anormal...

Când luna plină-mbrăţişează norii
Cu ochii-n lacrimi stau și îi privesc,
Aștept, dinspre oriunde, să văd zorii,
Ca orizontul clar să-l definesc.

Când ceru-i clar și zările-s senine
Spre-nalt, spre stele, gândul mi-l trimit,
Acolo unde timpul se abține
De-a spune că doar el e infinit.

De multe ori, tânjind, privesc în zare,
Văd cum renasc uitatele de poveşti,
Spre mai departe-mi caut o cărare
Să-mi fie drum al pașilor lumeşti.

Foc de torță

Pe mal de ape reaprind o torţă,
Şi-mi fac o casă-n trestii, clandestin,
Sedus de-a primăverii mare forţă
Ce pune preț pe clipă şi destin.

Deasupra apei fulgii albi aleargă
Şi-s parcă nişte licurici ce plâng,
Tot încercând învăluriri să spargă
Când peste maluri par că se răsfrâng.

Te chem să ne-ntrecem cu focu-n joacă,
Dacă-i nevoie chiar să-l încălzim,
Şi să-nvăţăm că-i vremea să ne placă
Aşa cum dat acum ni-i să trăim.

Iar când veni-vor zorii peste lume,
Spunându-ne, despre-noptări, poveşti,
Vom şti mai clar de ce şi cum anume
Adevăratul dor de viaţă-mi eşti.

Dar tu te-ai rătăcit şi nu ştiu unde
Gândul chemării mele să-l trimit,
Şi nopţilor să nu te poţi ascunde,
Să nu ai timp de-a vrea un vis zdrobit.

Tot colindând pe drumuri neumblate,
Găsim iubirii timp din când în când,
Spre a trăi, măcar pe cât se poate,
Ceea ce-i dat oricărui om de rând.

Torţa-i aprinsă, e lumină vie,
Şi-ţi poate fi de mare ajutor
Ca drum să-ţi faci, orice ar fi să fie,
Mergând înspre prezent, prin viitor.

Prin ceață, din ceață...

O ceaţă grea se-aşterne între noi...
Și chiar în ea vrea vântul să ne poarte...
Dorindu-și să ne ducă pe-amândoi,
Spre alt tărâm, de dincolo de moarte.

Talazul vremii bântuie hai-hui,
Ne îmbrânceşte-n lături şi ne-adună...
Suntem ca și copii ai nimănui,
De timp uitaţi prin fund de văgăună...

Cuvântul ne e greu a-l asculta,
Pierdut, cândva, în valea marii plângeri,
Chiar ca ecou e-ascuns pe undeva...
Silabele-i dau veste de înfrângeri...

Chiar dacă este azi, la fel, stingher,
Chiar dacă azi e o firavă umbră
Iubirii, totuși i-am rămas străjer,
Știind-o, rătăcind, prin ceața sumbră.

Încă mai cred în nopţile târzii,
Ca-n frumusețea florilor de gheaţă,
Când regăsită-n ceaţa de-amnezii,
Din nou, altfel, ne va trezi la viaţă,

De om, de domn, de somn

Omul care-ajunge domn

Dacă nu mai este om,

S-au urcat deja în pom

Și își doarme-al morții somn.

Zbateri fără sens, fără motive,
Se tot vor firesc esențial,
Însă-s doar senzații convulsive,
Derivând din patosul banal.
Nu-și mai are, nimeni, să-nțeleagă,
Timp care să-i fie nepierdut,
Cum și când, în mod absurd, se neagă
Chiar și adevărul absolut.

Unii spun că faptele li-s bune,
Alții spun că totu-i evaziv,
Adevărul tot mai rar se spune,
Interesu-i clar și volitiv.
Excelenţa-i cauză de formă,
Un delict fanatic și debil,
Care pune-o pedică enormă
Drumului uitat a fi servil.

Dincolo de clipa următoare
Datul omenesc e doar decor,
Pus, ca punct, sub semnul de-ntrebare,
Când e dat să fie-al tuturor.
Prea puține vorbe trec în fapte,
Mult prea multe nu-și mai au nici rost,
Mult prea multe întrebări în șoapte
Pun accent pe vremuri care-au fost.

Semănător de dor

Îmi tot doresc o pană de rubin
Să scriu iubirilor pierdute,
Și vers profund să le închin,
În noaptea strofele tăcute...

Ieşite, ca dorință, din penel
Vor fi menite gândul a-l seduce
Dând poeziei formă de rondel
Sau epitaf ce-mi fi-va scris pe cruce…

Penelul îmi va fi toiagul drept,
Și arc în nesfârșita-mi vânătoare,
Și, mai mereu, duhovnic înțelept
Sfidându-mi firea mult căutătoare.

Pe-nalții munţii ai sufletului greu,
Pe albul câmp al colii de hârtie,
Cuvântul viu, trimis de Dumnezeu,
Va semăna, ori dor, ori bucurie.

Temându-se că norii sunt prea grei,
Doar lacrima metaforei cernite,
Mă va-ntreba ce știu de pașii mei
Ce bat la poarta viselor rănite.

Iar de-mi va fi dorința dor mărunt,
Privi-voi, ca și astăzi, înspre stele,
Și-mpovărat de-al tâmplei păr cărunt,
Ajunge-voi, un vers, rostit de ele.