Lumină de Lună albă

Vin din lumea mea, iubito,

vin din cele patru zări,

Şi-mi trăiesc în lumea-aceasta

marile-mi însingurări,

Puntea-nspre această viaţă

e-ntr-a tale frământări,

Regăsindu-mă-n speranţa

clipelor de dezmierdări.

Bucuria, în tristeţe,

numai tu mi-o mai găseşti,

Iar, când simt genunchiu-ţi umed,

cu dorinţe mă hrăneşti,

Cu idei de înserare

tu prin gânduri poposeşti,

Şi pe pleoapa-mi obosită

cu-n suspin mă defineşti.

Mă întorci la rostul vieţii,

mi-eşti cutremur şi pârjol,

Când miroşi, toată, a nufăr,

nu mai am nici control,

Orişicât ţi-ar fi dorinţa

unui început domol,

Prin adânc de veşnicie

caut, lumea s-o răscol!

Şi vom fi, ca drum prin viaţă,

chiar şi-n culmea disperării

Vis luminii Lunii albe,

şi stindard eliberării,

Cunoscând altfel iubirea,

prin condeiul explorării,

Ca miracol al trezirii

înspre drumul transformării.