Echivoc în vise

De-o vreme-ncoace am alt fel de vise,
Trăind le ştiu acum că-mi sunt răspuns
La întrebări cu drumuri clar închise
Şi judecăţi ce-au fost îndeajuns.

Cândva voiam să ştiu de toate... cât mai multe
Să nu mă las de gânduri înşelat,
Voiam să ştiu motivele oculte
Ce-l scot, pe om, prin spate, la mezat.

Însă ştiind, nu le mai vreau ştiute,
Mă vreau, cumva, un simplu trăitor,
Şi personaj în fapte absolute,
Ducându-mi simplul trai de muritor.

În scris am spus, de-atât de multă vreme,
Şi-am spus şi-n vorbe, cu motiv absent,
Că nu mai am de ce a mă mai teme,
Trăind acest acum deja prezent.

N-am regretat, dar nu mi-a fost nici bine
Când n-am mai fost de mai nimic surprins,
Nici de-ar fi fost să las şi de la mine,
N-am mai putut să sting un foc aprins.

Şi-aşa am vrut să uit orice putere
De-a şti ceva din câte vor veni,
Să-mi ştiu trăită viaţa în tăcere,
Oricum ar fi, oricât îmi va mai fi.

Şi-a fost aşa în gând, dar multe vise,
M-au prins, fără să vreau, într-al lor joc,
Tot arătându-mi porţi întredeschise,
Prin care văd realul echivoc.

Nu e schimbat nimic, e altă formă
Din care pot, sau nu, să înţeleg
Că viaţa nu-i o simplă uniformă
Pe care pot s-o schimb ori s-o aleg.

Încet, încet, misterul se dezleagă,
La început incert, prinde contur,
Ceea ce pare o idee vagă
Şi mult prea vinovată de sperjur.

Dar visul nu-i incert, doar se supune
Dorinţei vechi, dorinţei de a şti,
Lăsându-mi mie dreptul de a spune
Ceea ce clar, şi cert, aşa va fi.

De departe, spre alt timp

Nu-mi spun minciuni...

Eu ştiu că eşti departe

Şi ştiu că nu te-ntorci într-un curând,
Dar chiar şi-aşa, te fac un semn de carte
Ca să-mi păstrez o lacrimă de gând.

Nu-mi motivez, prin vorbe, aşteptarea,
Nici n-aş avea, prin vorbe, cum să spun,
Că dată azi ne este depărtarea
Ca să avem şi ceva în comun.

Şi-atunci va fi să ai a înţelege
De ce, şi cum, şi cât ai rătăcit,
Ce-n gând ţi-a fost necunoscută lege
În care-ai stat şi timp ai irosit.

Va fi atunci grăbirea-ţi tot mai mare,
Şi ne vom fi, grăbindu-ne, trăiri,
Tu coborând din nori de depărtare,
Eu depănând noian de amintiri.

Vei da alt sens nevoii de aproape,
Când nu vor sta nici vorbele-ntre noi,
Dorindu-ţi viaţa-n pat să ne îngroape
Pentru a fi de-a pururi amândoi.

Uita-vei să-ţi mai pui pe tine haine,
Ca timpul să nu-ţi fie mult pierdut,
Împovărând degeaba sfinte taine
Ce le credeai pierdute prin trecut.

Nu-mi spun minciuni...

Chiar dacă eşti departe,

Un gând ce-l am îmi spune ce va fi,
Că îţi voi fi şi eu un semn de carte
Şi-n ea, peste un timp, mă vei găsi.

Rar, vorbe...

Din când în când vorbim, nu ne-am uitat,
Chiar dacă uneori cu iz de ceartă,
Înfricoşaţi că-n urmă am lăsat
Un timp al şansei ce, cam greu, ne iartă.

Eu am acelaşi ton, convingător,
Ce nuanţează pasul spre-nainte,
Avându-şi rolul lui de prim actor,
Punându-mă să-ţi spun ce-mi vine-n minte.

Nici de-aş mai vrea, altfel, nu-i dat să pot,
Să îţi vorbesc de ceea ce urmează,
Şi din cuvântul meu să ştii chiar tot,
Ca să-nţelegi că sufletul contează.

Tu încă joci, în mod ciudat, un rol
Punând negarea pe o-naltă treaptă,
Crezând că ţi-este, veşnic, sub control,
Că drumul vieţii altfel nu se-ndreaptă.

Nu vrei să poţi altfel să înţelegi
Cuvântul ce prin faptă se-ntregeşte,
Că tot admonestându-l îţi renegi
Fapte prin care viaţa se trăieşte.

Aşa îţi trece vremea, pas cu pas,
Şi trecerea i-o simţi ca-mbătrânire,
Temându-te că nu ţi-a mai rămas
Clipe de vis şi fapte-ntru menire.

Nici eu, nici tu, astfel nu prea trăim,
Că totu-i o iluzie deşartă,
Ne auzim, din când în când... Vorbim,
Găsindu-ne, mereu, motiv de ceartă.

Continuu, datoare...

Cu multe de gânduri mi-ai rămas datoare,
Chiar de la primul vis împerecheat,
Deja mi-e firea mult nerăbdătoare
Deja mă simt mergând înspre păcat.

Aştept să văd cum îţi plăteşti creanţa
Şi cât te simţi datoare-n mod real,
Şi cum, apoi, vei înclina balanţa,
Dorindu-ne egal de la egal.

Dobândă am să-ţi iau... e chiar firească,
Altfel dorinţa greu îmi e de-nfrânt,
Şi-o poţi plăti prin faptă omenească,
Justificând al vieţii legământ.

Ţi-ar fi irelevantă-mpotrivirea,
Ai face-o doar ca să îmi dai motiv,
Să-mi vezi din nou, aşa cum ştii, trăirea
Când ţie mă predau, definitiv.

Poate mă-nşel, dar te vei vrea datoare,
Chiar şi ştiind că totul mi-ai plătit,
Dorindu-ţi iar, ca şi continuare,
Pasul pe prag grăbit, tot mai grăbit.

Şi, rătăcindu-ţi drumul către casă,
Vei fi dispusă iarăşi să plăteşti,
Ca să-mi arăţi că eşti laborioasă,
Şi nicidecum cât de frumoasă eşti.

De-ţi vei fi gând sfidat de fantezie,
Pe ce-ți voi da, vei pune mare preţ,
Vei spune că ţi-am dat pe datorie,
Că iar te-am prins, printr-un motiv isteţ.

Şi-ţi fi-va, iar, în plată datoria,
Şi vei voi continuu s-o plăteşti,
Găsindu-ţi, tot continuu, bucuria
De-a şti că dar divin, din Cer, îmi eşti.

Erezie pentru viață

De ce-aş broda pe vise monograme,
Spunând că gust din fructul raţiunii,
Când dau, motive mari, perversiunii
Firescu-mi rost, prin mine, să destrame?

Ne închinăm, de multe ori, spre stele,
Păgânizând al vieţii jurământ,
Convinşi că ştim ceea ce este sfânt,
Chiar şi idei ce pot uşor să-nșele.

Sunt visător... ţi-s visele ştiute,
În vise, mic se face universul,
Şi mi se-arată toate cunoscute,
Dându-mi să ştiu pe unde-mi merge mersul.

Din gust te ştiu esenţa fanteziei,
Ce dă-nţelesuri timpului pierdut,
Fiindu-ţi dar, stindard al ereziei,
Şi-al veşniciei tale, scurt minut.

Că te cunosc, stau mărturie fapte
Şi curcubeul punţii ce, spre cer,
A dat lumină miezului de noapte
Prin marea-ţi dezvelire de mister.

Şi s-au lăsat, uitate în culise,
Tristeţi trăind de mult în amintiri,
Când mi te-ai dat, precum ştiam din vise,
Dându-mi, spre vrere, timp de noi simţiri.

Suntem acum cu noaptea-n armonie,
De multe ori uitând să mai dormim,
Te vrei trăind cu mine-n erezie,
Ca, neputinţei, veşnic să murim.

Emblemă de viață

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
Mereu se duce-n câte o extremă,
Eu însumi mi-am ajuns a fi problemă
Nemaiştiind de pot a mă struni.

Să mă abţin, prin voia minţii, pot
Şi uneori chiar simt că îmi e bine,
Având motiv un gând trimis la tine
Ce-l ştiu mereu, tristeţii, antidot.

Prin voia minţii pot să spun: nu ştiu,
Să mă opun trăirilor depline,
Şi să-mi păstrez şi gândul pentru mine,
Ca podium, trambulină sau sicriu.

Dar tot prin voia minţii pot să-mi cer
Să nu pun preţ pe roiul de-amănunte
Care îmi dă mereu dovezi mărunte
Spre risipire-n traiul efemer.

Şi tot prin ea, prin voia bietei minţi,
Lăsându-mă de tot ce-mi e credinţă
Pot căuta degraba biruinţă,
Vânzându-mă pe punga de arginţi.

Să-mi iau avânt, prin voia minţii pot,
Un drum să-mi fac pe calea ce-mi convine,
Dar vreau, ori nu, ajung mereu la tine,
Prin simţământul lui de-a fi un tot.

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
O iau aşa cum e, chiar ca dilemă,
Ştiu însă că deja îi eşti emblemă,
Şi doar pe tine te mai pot iubi.

Tentații la enigme

Multe tu mă-ntrebi... Eu nu mai ştiu
Ce răspuns să dau, să–ţi ai motive,
Ca să înţelegi, cât nu-i târziu
Că nu am vreme, azi, de tentative.

Eu sunt pus pe fapte... Dacă vrei
Poţi să mergi cu mine mai departe,
Sau, de îţi găseşti un gând temei,
Ţi-s alegeri visele deşarte.

Dacă-ţi ai speranţele întregi
Lasă-ţi mintea-nvoie să priceapă
Că iubirii nu-i poţi face legi
Cum, şi când, şi unde să înceapă.

Nu mai da un cinic înţeles
La mai tot ce semenu-ţi gândeşte,
Nici nu-i pune-n spate, în exces,
Ceva ce tu crezi că-i prisoseşte.

Nu mai pune timpului măsuri,
Obligându-l fapte să grăbească,
Doar, că tu, acum, nu poţi să-nduri
Clipa, ce-o numeşti, cam nefirească.

Îmi tot pui, şi-ţi pui, mii de-ntrebări,
Încercând s-ascunzi că-ţi este frică
De realul faptelor urmări
Care par că drumul vieţii-ţi strică.

Faci ce faci şi-ncerci a te opri,
Undeva, pe margini de enigmă,
Dovendind, continuu, zi de zi
Că preferi absurdul paradigmă.

De valorizare

Acum când dimineaţa se răsfaţă
Cu zori de zi curați şi-nrouraţi,
Ne regăsim, dând cărţile pe față,
Văzuți, cumva, ca devalorizaţi.

N-am vrut trăi iubiri piramidale,
Nici n-am vânat visând inconştient,
Nici relevând idei transcendentale
Nu am abreviat un sentiment.

Însă constat, cu tristă-ngăduinţă,
În profunzimea limpede a minţii,
Trădarea, ca pe-o vrere, şi-o voinţă,
Ce-a tot scumpit, până-n absurd, arginţii.

În vis mi-a fost iubirea-n formă pură,
Şi nicidecum un fel de recital,
Care-n absurdul lui de conjunctură
Aruncă adevărul în banal.

Am vrut mereu să fie visul faptă,
Transpus în mod direct, nu implicit,
Gândind că lumea-i, poate, înţeleaptă
Şi nu-şi vrea trai pe muchii de cuţit.

Când amintirii-i tot plătesc dobândă,
N-o fac forţat şi nici accidental,
Doar nu mă-ncurc cu cei ce vor să-mi vândă
Un simplu preparat comercial.

Că totu-i de vânzare, chiar şi viaţa,
Şi tot ce-şi are rost adevărat,
Dar noi, fiind ca unul, dimineaţa
Putem glumi... Ne-am devalorizat!

Ninsoarea de odihnă

Ninge peste pragul amintirii mele
Văd înspre departe paşii-mi rătăciţi,
Ninge cu speranţe şi cu praf de stele,
Ninge peste ochii-mi veşnic ispitiţi.

Amândoi, în inimi, ne purtăm de-o vreme,
Condamnarea dulce prin blestem amar,
De altă pedeapsă n-avem cum ne teme,
Gândul ni-i cuminte, nu mai e hoinar.

Viaţa-i ca o carte şi-i trăim povestea,
Într-un mod ce-mi pare fad ori inutil,
Roagă tu poştaşul să-mi dea, cumva, vestea
Când veni-va vremea unui rost civil.

Ninge dinspre toamnă înspre primăvară,
Văd contururi stranii, văd anomalii,
Ninge cu iluzii care ne separă,
Ninge peste ochii-mi ce se vor făclii.

Prinde-mi astăzi mâna să fugim departe,
Condamnaţi de oameni, apăraţi de zei,
Împreună fi-vom chiar şi după moarte,
Motivaţi de fapte, vise şi idei.

Te aştept pe malul nopţilor albastre,
Va veni poştaşul să-ţi aducă veşti,
Vine primăvara... Vremea nunţii noastre
Pe Pământ şi-n slava lumilor cereşti.

Ninge a-nflorire, ninge cu petale,
Drumul şerpuieşte către Paradis,
Ninge peste treceri şi idei globale,
Ninge peste ochii-mi odihniţi de vis.

Noaptea, târziu

S-a făcut iar noapte... E târziu...
Cerul e senin şi geru-i mare,
M-aş dori în preajma ta să fiu
Însă sunt la mare depărtare...

Focu-n sobă arde jucăuş,
Mai deloc nu-i place să se stingă,
E mai mult decât un spiriduş,
Vrea înfrigurarea să mi-o-nvingă.

Jocul lui e plin de amintiri,
Despre nopţi ce nu au vrut să doarmă,
Despre vestea primei întâlniri
Când pe tine-n joc, te-ai pus, drept armă.

Şi la fel de bine-mi amintesc
De aşa puţina mea răbdare,
Când n-am stat deloc să mă gândesc
Că nimic nu e la întâmplare.

Umbrele nu vor să stea pe loc,
Se grăbesc mereu spre altă formă,
Dându-mi chiar motive să iau foc,
Şi dorinţa să mi-o am enormă.

Mi-este dor, îmi spun... Îmi e chiar dor,
De privirea-ţi mult căutătoare,
Când spuneai să fiu mai răbdător,
Cum şi tu, să-mi fii, eşti răbdătoare.

Să privesc spre foc abia mai pot,
Ochii-mi fug şi ei spre totdeauna,
Greu cu ei la capăt pot s-o scot,
Ei, privirii, te tot vor, într-una.

Focu-şi face din jăratic pat,
Netezindu-şi drum spre adormire,
Amintindu-mi calea ce o bat
Pentru doar o faptă şi-o trăire.

Noaptea e târzie... Iar e frig,
Cerul e senin şi plin de stele,
O privire-n neguri îmi înfig
Şi cu gândul urc până la ele.

Singur sunt... M-am apucat să-ţi scriu
Căutându-mi sufletului tihnă,
Că, deşi-mi spun mulţi că e târziu,
Tot nu cred în somn şi în odihnă.

Verdict de înzidire

Mult timp acum mi-e dat să fiu cu tine,
Prea bine-mi este dat să te cunosc,
Prin firea vieţii sunt prezent în tine,
Şi-n ceea ce-ţi doreşti mă recunosc.

Din prima noapte s-a făcut să fie
Consensul un motiv convingător
Că, prin destin, a fost să îmi fii mie
Şi să mă faci, din nou, nemuritor.

Ţi-ai vrut găsi motiv de-mpotrivire
Dar ţi-ai găsit cu totul alt răspuns
Şi te-ai trezit, dorindu-ţi, cu uimire
Cu mult mai mult, chiar dacă pe ascuns.

Ce n-ai putut a fost să se-mplinească,
Şi s-a făcut, cum nu-ţi era crezut,
Ca noaptea, curajos, să definească
Ce-ţi iei şi ce îmi dai cu împrumut.

Nici gândul n-a putut să se opună
Dorinţei ce prin fapte-şi da contur
Având putere doar să presupună
Verdictul dat de timpul clar matur.

Se-aude-acum un zvon de an ce-ncepe
Admonestând al trecerilor rost
Prin chiar voinţa vieţii de-a pricepe
Ce va urma, real, din tot ce-a fost.

Tot ce va fi, va fi fără de vină,
Rostogolit de-al vieţii tăvălug,
Dându-mi motiv să-ţi spun că eşti divină
Arzându-mi neputinţele pe rug.

Şi arsă fi-va clipa de durere
Ce fi va-ţi prag spre multul viitor
Când vei renaşte-n forma de plăcere
A înzidirii-n vis nepieritor.

Noapte fără de odihnă

Nu-mi este noaptea timp pentru odihnă,
Odihnă-mi e doar când îmi vii în vis,
Când sufletul se lasă, dus în tihnă,
În fapta unui timp ce ni-i prezis.

A fost un vis ce şi-a avut urmare,
Trecându-se-n palpabilul real,
Trăit fiind la vreme de-nserare,
În sens concret, firesc şi integral.

Ţi-am spus, de mult, că nu avem ce face,
Suntem deja porniţi pe-al vieţii drum,
Că viaţa e mai mult decât dibace,
Şi arde focul să nu facă fum.

Ne-a dus, ne-a-ntors, mereu pe altă cale,
Ne-a mai lăsat pierduţi în rătăciri,
Ca-n mersul ei, tenace dar agale,
Să vrem trăirea unei mari iubiri.

Întru nobleţea clipei de tandreţe,
Lacrimi de rouă sânii ţi-au zorit
Să-şi aibă rostul de a da bineţe
Unui motiv de drum din vis ivit.

Cu doar trei paşi ai ars însingurarea
Ce ne ţinea-n robie pe-amândoi,
Dându-mă ţie, că-ţi era chemarea
Un adevăr mai mare decât noi.

Şi vis mi-ai fost şi-n fapta omenească,
Mitul iubirii revalorizând,
Dând iar putere vieţii să-şi dorească
A te avea o veşnicie-n gând.