N-ai motiv...

N-ai motiv să-ți fie frică...

Tu îți spui că ai motiv,

Viața ni-i o carte scrisă,

totul e definitiv,

Noi, fugind de amănunte,

înspre un retoric sus,

Ne lăsăm vânduți căderii

și ajungerii-n apus.

Dincolo de-mpotrivire,

mult prea multe stau la rând,

Că orgoliul ne orbește,

pune vorbe mari în gând,

Prigonindu-ne trăirea,

ne ucidem cu-ntrebări

Și uităm în adormire

visul marilor chemări...

Tot vorbim de cele sfinte

și de multe-nvățături,

Însă dăm alte-nțelesuri

personalelor măsuri,

Mai tot timpu-n paranteze

punem cazul personal,

Dovedindu-i importanța

prin ieșirea din normal.

Crezi că ai mai mult ca alții,

așa zise bogății,

Viața crezi că le consumă

și preferi să te abții,

Vezi mereu, mereu, finalul,

ca și cum ar fi real,

Omițând că adevărul

niciodată nu-i banal.

N-ai motiv să-ți fie frică...

Multe însă poți să ai

Dacă nu-ți găsești puterea

de ați pune gându-n grai,

De-a trăi prin ce-i dat vieții

cum e dat, fără s-alegi,

Acceptând că unu-i drumul

și măsurile întregi.