Iarnă la Putna

În Bucovina ninge românește,
Ca-n vremuri vechi, în vremuri de demult,
Ca-n vremuri când știam cum se trăiește
Departe de-al absurdului tumult.

Brazii ce-s plini cu alburi de lumină,
Prin rostul lor de lumânări cerești,
Iarăși aduc la forma lor divină,
Uitate obiceiuri românești.

În valea Putnei e zăpadă mare,
Și încă ninge, alb, frumos, curat,
Sfințind străvechiul loc de închinare
Ce chiar de Dumnezeu ne-a fost lăsat.

Din munți coboară, molcom șerpuite,
Pe vaduri ce-au uitat să-și aibă mal,
Valuri de nori, de vânturi primenite,
Purtând blazon de timp medieval.

Ne luminează, cald, ca o făclie,
Bătrânul Daniil, prea mult uitat,
Lăsându-ne speranța pururi vie
Că viața-i darul cel mai minunat.

Se mai aude zvon de veche larmă,
Venind dintr-un trecu cândva tumultuos,
Că nu-i e dat nici lui mereu să doarmă
Când alb e tot, când totu-i prea frumos.

Și totu-i vis, lumină din lumină,
Sub pas zăpada scârțâie ușor,
E iarnă-n româneasca Bucovină,
Și-i românesc întregu-i alb decor.

Alesele alese

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De nimic, de vechiul meu trecut,
De puţinul faptelor alese,
Rătăcind mereu prin absolut.

Am ales, de voie, de nevoie,
Să nu stau încorsetat de blam,
Să tot merg, cu spor sau anevoie
Ingorând al legii lumii ham.

Am ales să duc înspre uitare
Multe întâmplări ce le-am trăit,
Ca, nicicând, un semn de întrebare
Să îmi spună că m-am cam minţit.

Am ales reducerea totală,
A mai tot ce nu-mi era prea clar,
Evitând atracţia fatală
A căderii-n treceri în zadar.

Am ales privirea fără ţintă
Înspre infinitul necuprins,
Ca să nu-mi dau şanse să mă mintă
Amănunte ce m-au tot învins.

Am ales să-mi las în van gândirea
Ca să pot al nopţii somn dormi,
Împăcându-mi astfel amintirea
Cu prezentul timp ce-l am trăi.

Am ales trăirilor simţirea,
Refuzând să-nvăţ să mă complac,
Acceptându-mi firea şi menirea
Ca să-mi pot avea iubirea leac.

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De puţinul faptelor alese,
Am ales, de voie, de nevoie,
Să tot merg, cu spor sau anevoie,

Am ales reducerea totală,
Evitând atracţia fatală,

Am ales să-mi las în van gândirea,
Împăcându-mi astfel amintirea,
Am ales trăirilor simţirea,
Acceptându-mi firea şi menirea.

Decor în alb

Afară ninge... albă-i strada,
Ninge... tot ninge, liniștit,
Ne-mbracă-n albul ei zăpada
Și-n somnul ei binevenit.

Vederii mai rămân puține,
Multe ajung de nevăzut,
Miezul de noapte se reține
De-a trece singur în trecut.

Lumina lunii se ascunde
În albul clarului obscur,
Și, nevăzut, se-ntrepătrunde
Cu orizontul de azur.

Puține stele se arată,
Bătând la poarta norilor,
Cu străluciri dintr-un "odată"
Ce încă vieții-i e dator.

E alb în jur și-i plin de semne,
Ce vor s-arate înspre ger,
Spre focul care arde-n lemne
Și-și vrea urcare până-n cer.

De larma zilei ne desparte
Fulgii de nea ce-n valuri cad,
Ducându-ne, prin vis, departe,
Prin munții cu păduri de brad.

Afară ninge și tot ninge,
Și alb e-al umbrelor decor,
Venirea iernii ne convinge
Că toate-și au un rost al lor...