Pași pe peron pustiu

Paşii m-au dus pe un peron pustiu,
Ai unei gări deja, de mult, pustie,
Ce a uitat de trenuri şi nu ştie
De numele-i să îl citesc mai ştiu.

Un felinar căzut m-a-mpiedicat,
Făcându-mă să văd că-s toate sparte,
Că cineva le-a îndemnat spre moarte,
De când pe nimeni n-au mai luminat.

Paşii m-au dus cu umbra în amurg,
Dar ochii-mi pironiţi spre vechea gară
Tot căutau o umbră să apară,
Să uit cumva de clipele ce curg.

Dor îmi era, simţeam că îi sunt rob,
Cu mult prea mult durea absenţa ta,
Tăcerea-mi făcea liniştea un ciob
Spre care nu aveam ce căuta.

Eram mereu cu ochii înspre ceas,
Ca-n nişte vremuri vechi, de mult uitate,
Şi, nevoindu-l, în trecut rămas,
Îl îndemnam cu versuri dezbrăcate.

Dar, gara, afundată în tăceri,
Probabil alte vremuri îşi visa,
Sau retrăia trecute primăveri,
Numai de mine timp nu îşi avea.

Prin felinare, vântul, trecător,
Mai căuta vechi urme de lumină,
Şi fluierând, a pagubă, uşor
Se arăta ca nefiind de vină.

Paşii-mi mergeau, făcând mereu opriri,
Înspre ce ochii ar fi vrut să vadă,
Peronul gării, chiar din amintiri,
Absenţei tale prea era dovadă...

Lumină de Lună albă

Vin din lumea mea, iubito,

vin din cele patru zări,

Şi-mi trăiesc în lumea-aceasta

marile-mi însingurări,

Puntea-nspre această viaţă

e-ntr-a tale frământări,

Regăsindu-mă-n speranţa

clipelor de dezmierdări.

Bucuria, în tristeţe,

numai tu mi-o mai găseşti,

Iar, când simt genunchiu-ţi umed,

cu dorinţe mă hrăneşti,

Cu idei de înserare

tu prin gânduri poposeşti,

Şi pe pleoapa-mi obosită

cu-n suspin mă defineşti.

Mă întorci la rostul vieţii,

mi-eşti cutremur şi pârjol,

Când miroşi, toată, a nufăr,

nu mai am nici control,

Orişicât ţi-ar fi dorinţa

unui început domol,

Prin adânc de veşnicie

caut, lumea s-o răscol!

Şi vom fi, ca drum prin viaţă,

chiar şi-n culmea disperării

Vis luminii Lunii albe,

şi stindard eliberării,

Cunoscând altfel iubirea,

prin condeiul explorării,

Ca miracol al trezirii

înspre drumul transformării.

Ieșire-n stradă

Eu nu mai pot... Vrea cineva să creadă
Că toate-mi sunt acum îndeajuns?
Acestei lumi eu nu-i mai am răspuns,
Mai bine ies, cu toată viaţa,-n stradă.

Sunt doar om... Nu umblu în cireadă,
Voi, privitori, vedeţi unde-am ajuns?
Eu caut şi tot caut un răspuns...
Pentru a-l găsi chiar ies, curând, în stradă.

Cine mai, vrea mai poate să şi vadă
Cuvântul, de cenzuri, e iarăşi tuns,
Ca, totuşi, să mai dea un vag răspuns,
Eu, hotărât vă spun, că ies în stradă.

Mă simt cumplit când omul cade pradă,
Celor ce cred că Dumnezeu i-a uns,
Şi pentru a le cere un răspuns
Nu mai aştept, nu tac, şi ies în stradă.

Dar singur ies... Nu vreau nici o paradă,
Dacă nu-i clar, pot protesta ascuns,
Iar de-i nevoie, pentru un răspuns
Pot să rămân o viaţă-ntreagă-n stradă.